| Eu am crescut cu cheia de gat, asa era la moda sau mai bine zis asa era situatia in acele vremuri. Cand veneam acasa de la scoala, imi aduc aminte, pe mine si pe sora-mea nu ne intampina nimeni cu un ceai cald si o vorba buna... dar nici nu simteam nevoia pentru ca asa eram obisnuite. |
| Deschideam usa casei cu cheia pe care parintii nostri sigur ne-o incredintasera cu multe emotii, si ne gospodaream cum ne pricepeam noi mai bine, dupa instructiunile lasate de mama. Imi amintesc cum ne incalzeam la aragaz mancarea pe care mama o gatea cu cateva zile inainte si o pastra la frigider, sau cum, daca nu ne placea ce se gasea prin oale, eu si sora-mea ne apucam de gatit ce ne poftea inima, ma rog, ce ne ofereau camara si frigiderul. Nu era nimeni langa noi sa ne asculte povestile de peste zi si sa ne ia sufletele la puricat. Nu cred ca parintii mei isi imaginau la acea vreme ce se petrecea in inimile si in mintile noastre. Traiam in lumi paralele, ei adulti cu ale lor, cu slujbele si problemele lor, noi copii, mereu neinsemnati si redusi la zero, total separati unii de ceilalti in plan comunicativ. De fapt singurele momente de interactiune erau atunci cand comunicam notele primite la scoala, temele si verificarea lor, in general superficialitati tipice varstei de copil scolar. Nu-mi amintesc vreo conversatie serioasa care sa se bazeze pe respect si drept la opinie viz a viz de noi, pentru ca eram copii. Parintii porunceau iar copiii aveau sa se supuna, cam asta era parentingul la acea vreme. De fapt, nu cred ca parintii mei si-au pus vreodata problema fericirii noastre. Iar eu acum, ca mama, in relatia cu copiii mei, de multe ori sigur exagerez legat de starea lor de bine. Mereu sunt cu tema-n suflet ca poate azi nu sunt la fel de fericiti ca ieri, ca parca moacele nu sunt la fel de senine. Mereu intr-o cursa obositoare cu mine insami ca sa pot preintampina momentele neplacute din vietile lor abia incepute. Cu antenele intinse la maxim ca sa nu cumva sa ratez situatii carora nu le pot face fata si sa nu-i pot ajuta macar cu un sfat ceva. Mereu cu un pas inaintea lor ca sa-i pot feri de durere, dezamagiri, suferinta si lacrimi. Mereu preocupata de fericirea lor, sa nu o piarda atunci cand o gasesc. Cred ca undeva gresesc si ca de fapt nu fac altceva decat sa le pregatesc viata in loc sa-i pregatesc pentru viata. Fara sa vreau si din prea multa empatie parca incerc sa-i pastrez intr-un fel de cutiuta sau sub un clopot de sticla, si din care, daca ar fi dupa mine, nu i-as mai lasa sa iasa in lumea asta mult prea mare pentru ei. |
RSS Feed
