| M-am inteles perfect cu amandoi copiii cam pana pe la 4, 5 ani. I-am lasat sa descopere lumea fara sa stau mereu ca o umbra in urma lor si sa le spun: “Nu ai voie!” la fiecare pas pe care-l faceau. Le-am vorbit bland, cateodata poate prea bland, nu le-am interzis aproape nimic, doar am luat din calea curiozitatii lor lucrurile cu potential de pericol in care se puteau rani. |
| Ba chiar i-am lasat sa se joace si cu cd-urile sfinte ale tatalui lor, pentru ca asa intelegem eu libertatea copilului la acea vreme. Nici cand au stricat dulapul de la bucatarie nu cred sa ma fi mirat prea tare, face aparte din procesul cunoasterii, mi-am spus. I-am lasat sa-si consume crizele de tantrum prin magazine, sa se tavaleasca pe jos, sa-si puna si nisip in cap, le-am dat atat de multa iubire ca pentru saracul lor tata nu mai ramasese nimic. De unde sa mai iau sa-i dau si lui cand toata era consumata de ei, piticii mei pufosi si scumpi. Dar, anii au trecut, iar ei au crescut si s-au transformat din copilasi pufosi in copiloi mari si nazdravani, fiecare cu personalitatea lui, cu mandrii specifice varstei, sensibili, gelosi, moracanosi, incapatanati, cateodata brutali, cu pretentii de copii mari si parca mereu nemultumiti. Daca as avea ceva sa-mi reprosez este ca nu am stiut cand sa le pun limitele ferme de care probabil aveau nevoie la un moment dat, sau poate ca ar fi trebuit sa ridic vocea mai des atunci cand greseau. Este mult de munca cu copiii mai mari, iubirea, imbratisarile, pupicii cu care le luai imediat durerea cand erau mici, toate astea la un loc nu mai fac minuni cum faceau odata. Este greu sa le explici acum ca n-au voie sa se maraie cand vor ceva, cand toata viata lor au avut voie sa se dea cu fundul de pamant ca sa obtina ce-si doresc. Nu este simplu sa le interzici sa mai ceara un desert cand mereu au primit desertul dorit. Nu este usor sa-i trimiti la culcare la ora pe care ti-o doresti cand toata viata lor nu au avut o rutina a somnului. Este greu sa-i faci sa-si stranga sosetele murdare de sub masa cand nu le-ai cerut niciodata lucrul asta. Te doare inima cand incep sa planga ca le refuzi o inghetata pentru ca nu le-ai refuzat nimic niciodata. Este foarte greu pentru tine, parinte la inceput de drum, sa nu confuzi permisivitatea si parentajul sensibil si empatic cu lipsa limitelor. Iar acest lucru nu se vede decat mai tarziu cand copiii cresc. Cum sa pui limite fara sa apelezi la frica, pedeapsa, forta si constrangere? Conecteaza-te cu copilul tau, el are nevoie sa stie ca il intelegi si esti mereu alaturi de partea lui. Inainte de a pune limita asigura-te ca te asculta, priveste-l in ochi, vorbeste-i de la nivelul inaltimii lui si atinge-l ca sa-i captezi total atentia. Cand impui limita fa-o cu calm, blandete si empatie. Ofera-i optiuni pentru a se simti mai putin controlat: “Foarfeca este periculoasa pentru copii, dar hai sa facem puzzelul ala cu printese!” Lasa-l sa termine ce are de facut: “Mai stam 10 minute in parc si apoi plecam spre casa…. Hai sa batem palma!” Limiteaza negocierile pentru ca alfel nu vei mai reusi sa pleci din parc. Probabil ca o sa-ti pierzi rabdarea, dar evita sa devii agresiv. Tipatul, lovirea si amenintarile provoaca rezistenta si ii invata cum sa devina "specialisti" in minciuni pentru a evita pedepsele. Cand copilul te ignora acorda mai bine atentie relatiei dintre tine si el decat situatiei iesite de sub control. Si cand nimic nu functioneaza, incearca sa il imbratisezi. Asta nu inseamna ca ii incurajezi comportamentul nedorit ci ca incerci sa te reconectezi si sa ii oferi siguranta sa isi consume tristetea. PS. Daca ti-a placut continutul te invit sa ma sustii cu un Like pe pagina de FB supermamici.com aici |
RSS Feed
