| Nu ma deranjeaza absolut de loc obiceiurile si nevoile fiziologice ale copiilor mei, fie ca e vorba de o vizita la toaleta finalizata cu rezultate notabile sau o “petarda” pocnita la doar cativa centimetri de mine. Ba chiar nevoile lor au fost de nenumarate ori prilej de bucurie, dupa ce zile la rand siropurile incercate pareau sa nu-i mai ajute cu nimic. |
| Insa un lucru pe care nu mi-am imaginat ca-l voi face vreodata, a fost scormonitul in scutecul copilului. Devenise aproape o obsesie ca la fiecare schimbat de scutec sa caut sa vad ce e in el. Curiozitatea si grijile mele legate de scaunul bebelusului au disparut pana la urma odata cu depresia si dupa ce hormonii s-au regrupat, pentru ca sigur fenomenele astea aveau legatura intre ele. Evident ca nu am fost tot timpul asa si ca in perioada de prepruncie ma strambam mereu din nas la orice adiere de parfum de copil, muci agatati de haine sau scutece murdare. Nu stiu de ce, dar pana si alaptatul, cand eram foarte tanara si pana s-au nascut copiii, mi se parea cel mai dezgustator gest matern; sa scoti tata deformata de lapte la vedere si s-o infingi in gura bebelusului. Probabil ca asta a si fost motivul pentru care am preferat sa alaptez singura intr-o camera si fara asistenta. Acum, privind in urma, si trecand prin amandoua situatiile, cred ca-i inteleg mai bine pe cei ce comenteaza romantizarea exagerata a gesturilor materne, si de ce chiar trebuie sa-ti placa parfumul de copil, mai ales daca n-ai si nici nu-ti doresti. ZoitaR |
RSS Feed
