| Cu ceva timp in urma am cedat nervos in fata copiilor si a barbatului asa cum nu mi s-a mai intamplat vreodata: mi-am luat haina si am plecat trantind usa in urma fara sa stiu incotro ma indrept. Cum era ora pranzului, am intrat intr-o braserie si mi-am comandat un pranz pe care l-am savurat in liniste, cu inghitituri rare si fara sa fiu constant intrerupta de copii, barbat sau mata cersetoare de sub masa. |
| A fost un moment special, doar al meu, in care mi-am resetat gandurile, furia a trecut iar eu m-am linistit neasteptat de repede. "Fugi" din astea de-acasa m-au mai incercat si cu alte ocazii, insa intotdeauna m-a tinut ceva pe loc sa nu plec si sa las regia din mana. Poate si pentru ca, in general, rolul asta dramatic al plecarii le revine de obicei barbatilor, numai ei pot pleaca de-acasa cu haina nonsalant aruncata peste umar si trantind in urma usa, femeile, “responsabile” si cu copii, nu-i asa, greu se dau plecate. O evadare de genul asta, trebuie sa admit, are beneficiile ei, pentru ca am descoperit la intoarcere cu stupoare ca nimic nu s-a schimba in absenta mea. De fapt parca nimeni nu mi-a remarcat plecarea, am gasit totul la fel cum lasasem, se pot descurca bine merci si fara mine, copiii au mancat fara sa stau sa-i man eu de la spate iar barbatul a strans masa de buna voie. Insa cel mai important lucru in toata povestea asta este ca am evitat o cearta monstru in fata copiilor si am realizat ca nu trebuie sa te simti vinovata si iresponsabila daca pleci tu in locul lui. Ba chiar s-ar putea sa-l impresionezi cu o asa actiune neplanuita! Mai bine pleci ca sa te linistesti cand situatia pare sa scape de sub control decat sa ramai si sa te prinda "furtuna" din urma. |
RSS Feed
