| De fiecare data cand ma vad cu sora-mea si copiii ei, ma apuca un soi de ciuda ca eu nu reusesc sa fac nici macar pe jumatate din ce face ea cu ai ei. Ana, la nici 8 ani, vorbeste romana, germana si engleza, inoata ca o sirena 4 stiluri de inot, si probabil cat de curand o sa stie sa si programeze, pentru ca tocmai a inceput un curs de programare pentru copii. |
| O duce sora-mea peste tot, la toate activitatile si paraactivitatile, inca de la 3 ani, chiar si acum in clasa a doua, obosita de la afterschool, nu conteaza, merge hotarata in fiecare saptamana la cursul de engleza si inot. Sincer, nu mi se pare ca Ana ar fi un copil nefericit si epuizat, cum isi imagineaza prietenele mele olandeze, ba dimpotriva, este o fetita vesela, joviala si nazdravana care stie o multime de lucruri la o varsta atat de frageda. De cealalta parte, incerc si eu cu ai mei una, alta, dar fara sa starnesc prea multe valuri si in ritm olandez, adica cat mai rar si mai putin ca sa nu oboseasca si sa se frustreze copiii. Nu cred ca mi se potriveste genul asta relaxat de parenting, pentru ca nu pot sa nu observ cum mai mereu ma simt vinovata ca nu citesc suficient cu ei, ca nu i-am inscris la nu stiu ce curs de limbi straine, sau ca nu am insistat sa exerseze mai mult la matematica. De orele de pian, la care au renuntat, nici nu vreau sa-mi mai amintesc, si acum ma impiedic de pianina inghesuita in sufragerie, pe care nu ma indur s-o dau, sper in continuare ca se vor reintoarce la ea intr-o buna zi. Si sa nu va imaginati ca am adoptat in totalitate stilul olandez, nuuuuu, pentru standardele lor sunt o mama destul de ambitioasa, iar atunci cand am adus in discutie ca mi-as dori ca ai mei copii sa invete chineza inca de foarte mici, m-am trezit cu ochi bulbucati si replici de genul: “Draga, lasa copiii sa se joace! Or sa invete si chineza daca or vrea!” sau: “Lasa scoala sa-si faca treaba si nu te mai stresa!” Si uite asa simt cum ma pierd intre doua modele de educatie diferite, cel romanesc, in care copiii devin proiecte ambitioase ale parintilor, si cel olandez, un model relaxat si bazat pe principiul: “Lasa copilul sa fie fericit, ca si asa fac prea multe la scoala!” Evident ca totul este legat de cultura si traditii, dar cred, si de situatia economica diferita in care se afla cele doua tari. Romania, in continuare, este o tara incercata de griji si cu un viitor oarecum incert, motiv pentru care, probabil, parintii se preocupa intens de pregatirea si instruirea propriilor copii inca de foarte mici, pentru a le asigura un viitor mai bun, pe cand, in Olanda, unde in general oamenii razbesc mult mai usor in viata, toti copiii au o sansa, indiferent de mediul in care sunt crescuti, educatia primita acasa, sau nivelul de scoala pe care-l urmeaza la un moment dat. In general exista pentru fiecare copil in parte un loc sub soarele olandez! Dar, ca sa ma intorc la dilema mea, eu ce fac? O las pe fii-mea sa se faca ingrijitoare de cai, asa cum viseaza ea? Sau o stimulez/directionez spre partea de literatura olandeza, unde, zic eu, se pricepe, dar ea nu este interesata/pasionata? |
RSS Feed
