| Inca de la debut am incercat sa fim deschisi si sa nu “ascundem” nimic despre diabetul copilului nostru. Ba chiar, in cele mai multe situatii, l-am lasat prea tare le vedere, adica insulina administrata chiar la masa restaurantului, penul si toata aparatura la vedere, tot pe masa, fara sa ne gandim ca am putea atrage comentarii nelalocul lor, sau ca ne-am putea intersecta privirile cu ochi straini dati peste cap, lucru pe care, sincer, nu l-am observat niciodata sau poate nu ne-am dat noi seama. |
| Pana cand, intr-o zi, la masa unui restaurant de hotel, dupa ce tocmai terminasem cina, am aruncat acul de unica folosinta printre resturile de mancare, exact asa cum obisnuiam sa facem de aproape 5 ani ani de zile. Dupa masa copioasa am plecat toti 4 in camera de la etaj si cam in jumatate de ora cineva batea in usa: Mezinul deschide usa si: - Pot sa vorbesc cu parintii tai? - Mama, tata e cineva la usa! Era ospatarul care ne servise la restaurant. - Da, sigur, ce s-a intamplat? - Am gasit un ac aruncat in resturile de mancare, este al dumneavoastra?.... ca m-am intepat in el. Am incremenit si eu si barbata-miu…. - Nu, nu este al nostru, ci al copilului, el l-a folosit, are diabet tip1! - Ok, spune chelnerul, am sunat medicul de familie ca sa-l intreb ce trebuie sa fac in asemenea situatii…. Inutil sa mai spun ca ne-am cerut mii de scuze, ca ne-au trecut toate culorile curcubeului, si ca am murit si inviat amandoi de rusine. Saracul om a respirat usurat ca acul a fost folosit de un copil si nu de adulti. Mai in gluma mai in serios ne-a marturisit ca se gandise ca unul din noi doi isi facuse heroina pe sub masa. De atunci strangem acele in sticle de plastic, nu le mai aruncam nici macar la cosul de gunoi…. Parca nici asa nu merge, prea multa relaxare pe noi! |
RSS Feed
